4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (2)
La reşedinţa arhiepiscopală din Londra
După scurtele vizite făcute regelui Mihai I şi mitropolitului Visarion Puiu,
la sfârşitul lunii iulie 1949, Victor Leu a luat avionul pentru a merge la
Londra, unde şi-a stabilit reşedinţa arhiepiscopală, obţinând astfel,
dreptul de rezident permanent în Anglia [Permanent Resident Card].
La aeroportul londonez, a fost întâmpinat de secretarul particular al
arhiepiscopului vicar al Londrei, Deiken, ce i-a urat bun venit în numele
arhiepiscopului de Canterbury, de maiorul Gheorghe Iliescu, care a vorbit,
în numele Comitetului anglo-român şi de Adina Iliescu, doctor în teologie
la Oxford, ce l-a salutat în numele parohiei ortodoxe a românilor din
Londra, a cărei secretară era.
De faţă mai era: arhiepiscopul Gibraltarului, prof. univ. Nandriş, dr.
Iliescu, medicul coloniei româneşti din Londra, Florin Bercu şi Hugo Bisov,
foşti directori la Astra-Română din Bucureşti, un grup de ofiţeri englezi cu
soţiile lor românce, Ada, fiica scriitorului Jean Bart, vreo şase-şapte
români de la BBC, printre care se număra Ion Raţiu, Cristea, Bercu, Bischof,
Iancu, Radu Tilea şi alţii.
După ce le-a mulţumit pentru căldura cu care l-au primit, arhepiscopul
ortodox le-a transmis salutul din partea poporului român rămas drept
credincios.
De la aeroport, noul membru al exilului românesc a fost dus la reşedinţa
dinainte stabilită, într-un apartament pus la dispoziţie de medicul Iliescu
şi sora sa, Adina, copiii generalului medic Iliescu, din Bucureşti.
A doua zi a început şirul vizitelor protocolare, însoţit de Adina Iliescu,
arhiepiscopul Gibraltarului şi de Florian Gâldău.
Mergând la Palatul Arhiepiscopal din Londra, prelatul ortodox a fost
prezentat arhiepiscopului Ficher, Şeful Serviciului Religios al Angliei,
mareşalului Curţii Regale a Angliei, ministrului de externe şi multor
altora.
Fiind invitat la un dineu, acasă, la preşedintele Comitetului anglo-român,
maiorul Gheorghe Iliescu, a cunoscut pe majoritatea fruntaşilor coloniei
române din Londra şi pe mai mulţi englezi ce au lucrat în România sau erau
căsătoriţi cu românce.
Seara, a avut loc o masă protocolară, prilej de a intensifica legăturile cu
importante personalităţi ale diasporei ca: prof. univ.Grigore Nandriş, prof.
dr. Alexandru Ionescu, unul din cei mai renumiţi cardiologi londonezi,
Florin Bercu şi Hugo Bişov, directori ai companiei internaţionale Schell,
fostul director al uzinelor Reşiţa, fraţii Iliescu, avocatul Puiu Cristea,
prof. Podea şi Iancu Tileaing, Greciuc, fost secretar al Legaţiei române la
Bruxelles, ce lucra la BBC, Viorel Tilea şi Gh. Constantinescu, foşti
miniştri etc.
Tot în casa maiorului Iliescu, arhiepiscopul Victor Leu a cunoscut pe
directorul general al BBC şi pe asistenta acestuia, care se ocupa de Secţia
română şi vorbea puţin româneşte.
În timpul Războiului Rece, emisiunea BBC, în limba română, a oferit
microfonul multor personalităţi.
Arhiepiscopul exilului, împreună cu preotul Gâldău şi maiorul Gh. Iliescu,
au vizitat pe directorul general al postului de radio BBC.
Împreună cu acesta şi cu responsabila emisiunilor în limba română, s-a
discutat organizarea unei transmisiuni duminicale, în care să se difuzeze
probleme religioase, morale, să se combată persecuţiile religioase din R. P.
R., să demaşte pe ierarhii, însetaţi de trecătoarea glorie terestră,
înscăunaţi de comunişti la conducerea Bisericii Ortodoxe, în frunte cu
patriarhul Justinian Marina, ce pactizau cu Antihristul de la răsărit.
S-a stabilit ca emisiunile duminicale ale BBC-ului în limba română, să fie
făcute de Victor-Vasile Leu, iar în lipsa lui de preotul Florian Gâldău, pe
baza constatărilor proprii, a cercetării unui buletin de informaţii şi cu
ajutorul presei tipărite în România, din care extrăgeau informaţiile în
legătură cu subiectele religioase sau morale.
În numele hotărârilor secrete ale episcopilor ce au alcătuit Grupul de
rezistenţă de la Techirghiol, în ultima duminică a lunii septembrie 1949,
arhiepiscopul Victor a inaugurat prima Emisiune religioasă-morală, în limba
română, de la BBC, ce se adresa celor din ţară şi diasporă, a atacat cu
eficienţă Sovrompatriarhia, incultura şi imoralitatea, duplicitatea
patriarhului Justinian Marina şi a noilor episcopi hirotonisiţi de acesta,
tendinţele imperialiste ale Bisericii Ortodoxe Ruse, amestecul ei în
treburile interne ale Patriarhiei Române, informaţii în legătura cu religia
sau morala, cu persecuţia prelaţilor ce se opuneau invaziei Antihristului în
România etc. etc.
Iniţiativa de la BBC a fost generalizată, apoi, la majoritatea posturilor de
radio din Europa Apuseană, unde, prin slujbe şi predici, a urmărit
realizarea unităţii românilor din exil, în numele solidarităţii creştine.
Timp de mai bine de trei luni, arhiepiscopul exilului a făcut diverse vizite
protocolare si amicale, stabilind noi relaţii social-politice cu românii
rezidenţi în Anglia şi diplomatice cu autorităţile clericale şi statale din
Londra.
Arhiepiscopul Gibraltarului l-a prezentat arhiepiscopului de Canterbury, şi
altor şase episcopi anglicani cărora, pe rând, le-a făcut câte o vizită
oficială.
La rândul lor, episcopii anglicani i-au făcut câte o vizită protocolară, la
reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe din Londra, iar de la curtea regală şi de
la episcopul de Canterbury a primit câte o carte de vizită de gratulare.
Activitatea mediatică a arhiepiscopului Victor Leu a avut un puternic impact
de o parte şi de alta a Cortinei de Fier, care a dus, în ultimă instanţă, la
contracararea acţiunilor secrete ale fostului Comintern şi ale KGB-eului.
Folosind serviciile BBC, ale radioului Paris, în limba română, ale
emiţătoarelor din Gratz, Insbruk, Salzburg, München, Atena, Roma, Beiruth,
Instambul, Monte-Carlo, el a trezit mari speranţe în sufletul ascultătorilor
de pretutindeni etc.
Pentru a conştientiza românimea de subordonarea totală a României unor
interese străine, fiul Vlădicăi asasinat, a preluat exprimarea paternă din
timpul convorbirii fatale cu Petru Groza şi, la sfârşitul slujbelor
radiodifuzate de BBC şi în alte împrejurări, după predică, încheia cu:
- Şi ne fereşte, Doamne, de Sovrompatriarhie!
Sintagmă ce a avut un puternic impact moral şi decizional în rândul
ascultătorilor din Republica Populară Română şi din Lumea Liberă, încât cei
ce mă cunoşteau mă întrebau dacă sunt rudă cu cel ce vorbea la BBC, iar
domnul prof. Constantin Ciopraga, într-o discuţie particulară, avută în
1951, mi-a spus că fostul vicar al Mitropoliei din Iaşi, Grigorie Leu, era
un mare om de cultură.
Arhiepiscopul exilului eticheta subordonarea Patriarhiei de la Bucureşti ca
fiind Sovrompatriarhie, pentru a plasticiza, astfel, cârdăşia dintre
ierarhii din Uniunea Sovietică şi o parte din obedienţii şi ticăloşii în
sutană ce slujeau, de voie, de nevoie, în acel moment, Patriarhia Ortodoaxă
din România, controlată de Gheorghe Georghiu Dej, prin omul său de
încredere, Justinian Marina, supranumit de diaspora tânără, din America de
Nord, Patriarhul Roşu.
Anticomunismul său s-a manifestat expres, cu eficacitate şi prin intermediul
masmediei scrise, cum ar fi ziarele şi buletinele de informare ale românilor
alungaţi de invazia sovietică: Făclia din Londra, Patria din Germania
Occidentală, Vestitorul din Austria, Vatra de la Roma, Nation Roumaine şi
Bire ce apăreau la Paris etc.
Fiind un foarte bun cunăscător a situaţiei din România, arhiepiscopul
exilului a atras atenţia multor personalităţi politice de prim rang, ce
doreau să afle părerile sale pentru a şti cum să acţioneze.
Un prieten al arhiepiscopului, maiorul Gh. Iliescu, preşedintele Comitetului
anglo-român, pretextînd că vrea să discute despre fostul rege Carol al
II-lea, ce se afla în acel moment la Londra, a aranjat o întălnire cu
subşeful Inteligence Service, Churchill Junior, fiul primului ministru.
Din convorbirea ce a avut loc în timpul unui ceai, arhiepiscopul şi-a dat
seama că importantul personaj dorea să fie bine informat în legătură cu
realităţile politice din România interbelică, pentru a şti cum să acţioneze
înainte, în timpul şi după o eventuală eliberare a ţării de sub dominaţia
comunistă.
De la prelatul soldat a aflat amănunte asupra luptătorului rus, a primit
informaţii despre diverse aspecte ale războiului românilor cu sovieticii,
sau despre atitudinea polonezilor faţă de englezi, după terminarea celui de
al doilea război mondial.
Tot cu această ocazie, Churchill Junior a fost informat în legătură cu
dorinţa lui Carol al II-lea de a consolida poziţia lui Mihai ca rege.
Despre partidele politice din România interbelică, i s-a spus că sunt
compromise şi nu trebuie să mai aibă vreun rol în viaţa politică, ci să fie
înlocuite cu un partid democrt-creştin, nou înfiinţat în exil, că la
guvernarea României eliberată de aliaţi, va trebui să vină oameni politici
noi, necompromişi etc.
Churchill Junior a mai aflat că aviatorii polonezi, deşi au făcut acte de
bravură în apărarea Londrei, după închieierea ostilităţilor cu nemţii, sunt
trataţi cu ingratitudine de englezi etc.
Vizitând pe prof. univ. Grigore Nandriş, care, pe lângă catedra sa de la
Universitatea din Londra, se mai preocupa şi de orgarnizarea învăţământului
de la Secţia Română a Inteligence Service, ce pregătea cadrele viitorului
corp diplomatic civil şi militar, a cunoscut pe maiorul Müller.
Acesta, la sugestia lui Curchill Junior, l-a rugat pe înaltul ierarh să
ţină, în încheierea cursurilor unei serii, două prelegeri pentru ca
studenţii Secţiei Române a Inteligence Service, să cunoască mai bine totul
despre locul unde vor lucra sau vor fi paraşutaţi, în eventualitatea celui
de al treilea război mondial.
În 1950, arhiepiscopul Victor Leu a prezentat celor 15 cursanţi, ofiţeri ai
armatei engleze, timp de câte o oră, prelegerile:
Amintiri şi aspecte din lupta soldatului român contra Rusiei şi
Descrierea oraşului Galaţi şi a împrejuri-milor lui, din toate punctele de
vedere.
Cele două comunicări, izvorâte din propriile-i trăiri şi constatări, au avut
un impact major în rândul ascultătorilor şi au determinat numeroase
întrebări şi completări.
Arheipiscopul exilului a continuat să se ocupe de activitatea bisericească
ortodoxă din Anglia, a făcut un program pentru turneul de vară de pe
continent şi a cercetat lagărele de refugiaţi din regiunile mai îndepărtate
ale insulei.
În aceasă ultimă direcţie, a întreprins mai multe vizite de documentare şi
suţinere morală a enoriaşilor săi în campusurile din Marea Britanie, în care
se aflau tabere de bejenari români, cu precădere în cele situate în
regiunile minere, unde se muncea din greu şi se trăia şi mai greu, încât mai
toţi voiau să plece în Canada.
Cu ocazia acestor vizite de lucru, le-a oficiat diverse servicii religioase,
le-a împărţit Biblii, le-a ascultat doleanţele, le-a dat sfaturi, a
intervenit la autorităţi pentru a le ameliora situaţia materială în care se
zbăteau, pentru a-i repartiza la munci pe măsura pregătirii lor profesionale
etc.
În martie 1950, aflându-se la o serbare a comunităţii româneşti din Londra,
ce aniversa revenirea Basarabiei la Patria Mamă, luând cuvântul,
arhiepiscopul Victor Leu a condamnat planurile imperialiste ale Uniunii
Sovietice de acaparare a acestui teritoriu românesc.
Pe timpul cât locuia în Anglia, arhiepiscopul primea o diurnă lunară de
30-40 lire sterline, iar când era plecat pe continent, aceşti bani se
depuneau în fondul bisericesc şi se împărţeau ca ajutoare, deoarece banii
pentru deplasările, în restul Europei Apusene, erau decontaţi din visteria
Consiliului Ecumenic de la Geneva.
Participarea la pregătirea celui de al III-lea război mondial
Pregătirile în vederea izbucnirii unei a treia conflagraţii mondiale, care
nu a mai avut loc, s-au declanşat îndată după încheierea ostilităţilor celui
de al II-lea Război Mondial şi s-au concretizat printr-un febril proces de
înarmare a celor două tabere antagonice, ce a dus, în cele din urmă, la
epuizarea economică şi autodezintegrarea Uniunii Sovietice fără a se trage
măcar o salvă de tun.
Când Uniunea Sovietică a avut certitudina că dispune de bomba cu hidrogen,
Iosif Visarionovici Stalin, la Consfătuirea de la Praga, din 1952, a plănuit
să declanşeze, în iunie 1953, pe cel de al treilea război mondial, pentru a
ocupa întreaga lume civilizată.
De cealaltă parte, puterile democratice nu s-au lăsat mai prejos şi au făcut
pregătiri febrile în vederea preîntâmpinării, contracarării şi câştigării
războiului, pentru a anula nedreptatea de la Ialta, făcută popoarelor ce
locuiau în Europa de Est.
Comitetul Naţional al Refugiaţilor Români, care sprijinea politica de
apărare activă iniţiată de anglo-americani, ca toate comitetele refugiaţilor
din ţările cotropite de Uniunea Sovietică, îşi avea sediul, cu precădere, la
New York şi era compus din: Rădescu, Zisu, Vişoianu, Creţeanu, Gafencu,
Buzeşti, Caranfil, Bianu, Crihan, Răutu şi alţii.
Pe la sfârşitul lui septembrie, preşedintele Comitetului Naţional al
Refugiaţilor Români, generalul Nicolae Rădescu, a plecat la Paris spre a
recruta alţi oameni în comitet, pentru a organiza un Comandament al
ofiţerilor români refugiaţi în Europa şi altunde, pentru a se consfătui cu
preşedinţii Comitetelor refugiaţilor români din Europa, pentru a stabili
strategia şi tactica ce o vor adopta şi pentru a infiinţa Fundaţia regală
studenţească, pe care să o finanţeze cu fondurile depuse în străinătate de
mareşalul Antonescu, ce le distribuia regele Mihai.
În octombrie 1949, în urma conferinţei ce a avut loc la San Domenico di
Fiesole din Florenţa, Italia, între regele Mihai I al României şi generalul
Rădescu, s-a pus la punct tactica şi strategia organizării refugiaţilor
români pentru a pre-întâmpina agresiunea pusă la cale de Uniunea Sovietică
şi pentru a elibera România de sub tirania comunismului.
S-a hotărât înfiinţarea Forţelor Armate Române, ca parte componentă a
Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului, ce urma să fie comandat de
generalul Petrescu Puiu, iar la Paris s-a stabilit a se înfiinţa un cămin al
ofiţerilor, în care să fie plasat Comandamentul trupelor române.
Planurile organizatorice s-au definitivat în urma consfătuirilor dintre
arhiepiscopul Victor, generalul Petrescu Puiu, colonelul Neferu, colonelul
Ivanov, fost ataşat militar la Paris, comandorul Udriţchi, locotenentul
colonel Gherghel şi generalul Ion Gheorghe.
Deoarece arhiepiscopul Victor dispunea de cea mai mare influenţă în rândul
refugiaţilor, era un bun cunoscător al Armatei Roşii, împotriva căreia
luptase pe mai multe fronturi şi pentru că nu credea în stabilitatea
regimului socialist din ţară, unde domnea foametea, teroarea, generalul
Nicolae Rădescu şi regele Mihai I au apelat la serviciile arhiepiscopului,
numindu-l confesor şef, general de divizie.
Pe lângă un corp de comandă, alcătuit din ofiţeri români refugiaţi în Europa
Apuseană, Forţele Armate Române urmau să fie constituite din voluntari,
recrutaţi dintre vechii colonişti români din America, precum şi din rândul
refugiaţilor politici din ţară.
Obiectivul strategic al viitoarei Armate a Atlanticului de Eliberare a
Estului, a fost precizat cu claritate de generalul confesor.
Arhiepiscopul prizonier aprecia, în timpul interogatoriului său din 15
februarie 1954, că deşi “i se spunea că este o armată de autoapărare,
defensivă, ea avea scopul de a începe un război împotriva Uniunii Sovietice
şi a ţărilor de democraţie populară, sub comanda instructorilor americani”.
Referindu-se la locul ce l-a ocupat în pregătirea formaţiunii române din
componenţa viitoarei Armate a Atlanticului de Eliberare a Estului, cu
aceeaşi ocazie, generalul confesor a ţinut să precizeze securiştilor ce-l
anchetau:
“- Da, eu am luat parte efectivă la formarea acestei unităţi pentru a lupta
împotriva Republicii Populare Române, ca, din cadrul Armatei Atlantice, să
lupte pentru desrobirea R. P. R. şi înfiinţarea unei orânduiri monarhice”.
La discuţiile purtate cu ocazia consfătuirii la care au participat toţi
preşedinţii Comitetelor românilor refugiaţi în Europa, a luat cuvântul şi
arhiepiscopul Arhepiscopiei Ortodoxe Română Autonomă din Europa Apuseană şi
Orientul Apropiat, prin care a arătat “importanţa Bisericii şi importanţa
unirii tuturor românilor, fugiţi din ţară, în jurul Bisericii.
Ea este singurul organ român acceptat de către cele trei guverne ale
Angliei, Statelor Unite ale Americii şi Franţa.
În cadrul Bisericii se poate duce lupta împotriva comunismului, împotriva
regimului actual din ţară”, le spunea participanţilor înaltul prelat
ortodox.
În această calitate, arhiepiscopul exilului a contribuit, împreună cu
generalul Petrescu Puiu, la creerea, educarea pregătirea morală şi a
condiţiilor de instruire a Forţelor Armate Române, ce urmau să participe la
eliberarea României şi a altor ţări de sub ocupaţia sovietică.
El a susţinut cu fermitate acţiunile organizatorice, logistice, diplomatice
şi politice întreprinse de puterile aliate, în vedea creerii Armatei
Atlanticului de Eliberare a Estului, care să se opună Imperiului Răului.
Pentru materializarea acestui obiectiv strategic global, fostul luptător, de
pe lina I de la Ţiganca şi Cotul Donului, a adunat la Paris, în Asociaţia
foştilor militari români, ofiţerii refugiaţi în Europa, promiţându-le şi un
cămin, unde să fie corpul de comandă şi i-a îndemnat să participe, ca
asistenţi, la cursurile Şcolii superioare de război din Paris.
Din cauza neînţelegerilor ivite între Rădescu şi Vişoianu, americanii nu au
mai acordat fondurile necesare pentru solde şi pentru înfiinţarea unui Cămin
al Ofiţerilor în capitala Franţei, înaltul prelat a fost nevoit să-i
întreţină personal, din banii Consiliului Ecumenic şi cu pachetele KER de la
Crucea Roşie.
Apelând la regele Carol al II-lea, ca să-l ajute în această problemă, fostul
monarh al României Mari i-a oferit castelul şi ferma sa, situată la 120 km
de Paris, pentru a face acolo un cămin al ofiţerilor români refugiaţi, cu
condiţia ca, pe tot timpul şederii, să administreze şi să presteze munci
compatiblie cu situaţia lor.
Carol a fost unul dintre cei mai de seamă furnizori de armament ai Statelor
Unite, atât în timpul celui de al doilea război mondial cât şi pentru
pregătirea celui de al treilea.
Pe când se afla la uzinele sale din America, pentru a preda armamentul
ministerului de război, a trecut şi pe la departamentul de stat, unde a
arătat situaţia critică a ofiţerilor români de la Paris, care aşteptau de un
an înfiinţarea Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului.
După discuţiile avute, omul de afaceri, Carol de Hohenzollern, a obţinut de
la americani, banii necesari soldelor ofiţerilor adăpostiţi în castelul său
de la ferma de lângă Paris.
În acest scop, fostul rege Carol al II-lea a trimis, la Paris, pe generalul
Ulea pentru a fixa soldele ofiţerilor români refugiaţi ce urma să le
primească, în mod regulat, de la Misiunea Militară Americană, până la
înfiinţarea Armatei Atlanticului.
*
Arhiepiscopul exilului a mai contribuit şi la pregătirea îmbunătăţirii
transmiterii ştirilor, pe calea undelor herţiene, către cei care se aflau în
spatele Cortinei de Fier.
Englezii au pus la dispoziţia amiralului Dumitrescu, ultimul ataşat militar
al României monarhice în Anglia, un vas de război, ce se aseamănă cu
distrugătoarele româneşti, pentru a-l dota cu un echipaj alcătuit din
mateloţi români, în vederea înfiinţării flotei Armatei Atlanticului de
Eliberare a Estului.
În acest scop, confesorul şef al Forţelor Armate Române, generalul de
divizie Victor-Vasile Leu, a discutat, convins şi selectat numeroşi marinari
români, aflaţi în Grecia, Italia şi Liban, pentru a se încadra în echipajul
vasului de război englez, de sub comanda amiralului Dumitrescu.
Acest distrugător urma, până la înfiinţarea unităţii de marină din cadru
armatei şi până la declanşarea proiectatului război de eliberare, să execute
o misiune specială, ultra secretă.
Oficial distrugătorul, comandat de amiralul Dumitrescu, era unul din vasele
de război ale viitoarei flote ce va debarca în Balcani şi trebuia să facă o
serie de manevre, în mările apropiate de R. P. R., pentru a se familiariza
cu tactica ce o va aplica în timpul atacului asupra forţelor armate ale R.
P. R. şi Uniunii Sovietice, atunci când va debarca pe plajele româneşti,
bulgăreşti sau pe cele de la Odessa şi Crimeia.
Practic era o uriaşă staţie de emisie-recepţie plutitoare, secretă, ce a
servit la neutralizarea puternicului bruiaj venit din lagărul socialist şi
la sporirea eficienţei programelor transmise de propaganda anglo-americană.
Deoarece emisiunile de radio din Lumea Liberă, inclusiv BBC-ul, erau
recepţionate foarte greu după Cortina de Fier, din cauza bruiajului,
englezii au hotărât, ca pe acest vas de război, să instaleze, în seceret, un
puternic post de radio-emisie, care să retransmită BBC-ul, schimbându-şi
locul mereu, din Marea Neagră în marea Adriatică, pentru a deruta
direcţionarea bruiajul provenit din Republica Socialistă Română şi din
Uniunea Sovietică şi a-i diminua eficienţa proiectată.
Datorită instalaţiilor speciale, montate pe nava militară ce naviga în apele
turceşti, am putut, începând din octombrie 1950, să recepţionăm, în condiţii
satisfăcătoare, şi uneori foarte bune, emisiunile radiofonice ale Lumii
Libere şi mai ales, pe cele de la BBC, adresate românilor din ţară, în
pofida intensficării procedeului de izolare a popoarelor subjugate şi a
sporirii intensităţii bruiajului.
Cel de al treilea război mondial, pregătit cu febrilitate de ambele tabere,
ar fi izbucnit dacă n-ar fi fost ameninţarea bombei atomice şi cu hidrogen.
Din competiţia înarmării a învins însă politica Statelor Unite ale Americii,
dusă de Ronald Regen, iniţiatorul planului de apărare numit Război al
Stelelor, care a contribuit la prăbuşirea economică şi, implicit, la
autodemolarea U. R. S. S. şi a întregului imperiu subordonat Moscovei.
Lupta pentru unitatea ecumenică
Mai presus de toate, arhiepiscopul Victor-Vasile Leu s-a îngrijit, în
perioada Războiului Rece, de refacerea unităţii universale a creştinilor de
pretutindeni, de permanentizarea şi perfecţionarea unei strategii ecumenice
comune pentru toate Bisericile de pe Terra.
Consiliul Internaţional Ecumenic asigura, în bună parte, o politică comună
pentru Bisericile lumii atacate de ideologia ateistă a Uniunii Sovietice.
Însă autoritatea Consiliului nu se extindea şi asupra Bisericii Catolice şi
a Bisericii Ruse.
Arhiepiscopul exilului era ostil ortodoxiei panslaviste, deoarece urmărea
subordonarea ţărilor slave din Europa Centrală şi de Est, intereselor
Rusiei, în schimb aprecia ecumenismul, întrucât, aceasta din urmă, nu se
amesteca în problemele naţionale ale confesiunilor ce o alcătuiau.
În vederea neutralizării presiunilor politicii eclesiastice răsăritene,
Victor Leu a combătut acţiunile panslaviste ale nevrednicului conducător al
Sovrompatriarhiei de la Bucureşti, Justinian Marina şi s-a preocupat de
atenuarea conflictului dintre catolici şi ortodocşi.
Activitatea misiunilor Vaticanului din Germania Occidentală şi Austria a
cauzat mari nemulţumiri printre românii refugiaţi în Occident şi comentarii
defavorabile, în presa Europei Apusene, atât la adresa Bisericii Catolice,
cât şi la acelei Ortodoxe.
La München, spre exemplu, prozelitismul organizat de Vatican luase
proporţii, pe care, arhiepiscopul Victor şi cu Deyken au luat măsuri
energice pentru a-l stopa.
În atragerea ortodocşilor la catolicism, Vaticanul folosea pe un asistent
universitar român din Ardel, ce lucra la Politehnica din München.
Acesta frecventa lagărele românilor din Germania şi Austria şi le facilita
tot felul de intervenţii pe lângă autorităţile statului german.
Pe doi studenţi bucovineni care aveau toate formalităţile pentru a emigra în
Anglia, i-a determinat să se răzgândească, deoarece le-a obţinut înscrierea
la Politehnica din München şi locuri în cămin studenţesc, cu condiţia să
renunţe la ortodoxism şi să treacă la catolicism.
Preotul Bârlea, a difuzat gratuit, printre ortodocşi, zece mii de cărţi, în
limba română, cu slujbe bisericeşti semicatolice, semiortodoxe.
Arhiepiscopul Victor, ajutat de Deyken şi Oadams, a reuşit să contracareze
această acţiune de prozelitism a Vaticanului, achiziţionând câteva sute de
Biblii în limba română pe care, din iunie 1950, a început să le difuzeze în
rândul preoţilor ortodocşi.
Arhiepiscopul exilului românesc s-a declarat împotriva acestor neînţelegeri
locale, ce diminuau forţa combativă a creştinismului împotriva ateismului.
Pentru a le stăvili, în pofida opoziţiei surde a Bisericii Anglicane, el a
cerut să aibă un interviu la Vatican.
A fost primit de cardinalul Montini, secretar de stat al Vaticanului, cu
care a avut o discuţie deschisă, principială, în spirit ecumenic, ce a
contribuit la înlăturarea incidentelor amintite şi a prevenit pe altele.
Cu condescendenţă, arhiepiscopul Victor Leu a arătat că în momentul acela,
când lumea e împărţită în două tabere antagonice, “este o crimă morală de a
provoca şi alimenta continuu discuţii şi certuri în lagărul creştinilor din
Apus.
Am rugat să se revizuiască instrucţiunile date acestor misiuni.
Cardinalul Montini deşi catolic, a recunoscut şi a fost de acord”8, spunea
arhiepiscopul exilului anchetatorilor Securităţii.
Fiind întrebat de Montini, ce crede despre unirea tuturor bisericilor într-o
turmă cu un singur păstor, arhiepiscopul ortodox a răspuns:
- Mai mult ca oricând, această problemă se pune astăzi şi nu într-un viitor
prea îndepărtat, deoarece salvarea omenirii din ghiarele comunismului nu se
va putea face decât numai printr-o uniune frăţească şi loială a tuturor
forţelor spirituale creştine contra forţelor materialiste păgâne”9.
Teză de mare actualitate, susţinută şi de papa Ioan Paul al II-lea, în
ultima fază a pontificatului său.
În continuare, cei doi înalţi prelaţi au discutat despre viitorul
bisericilor din lume şi măsurile luate de papalitate pentru a stăvili
răspândirea ateismului ce a încolţit în Rusia.
Arhiepiscopul diasporii române a aflat, de la ministru de externe al
Vaticanului, că “Biserica Catolică şi îndeosebi Sfântul Părinte Papa, încă
de acum treizeci de ani, când a văzut încolţind sămânţa otrăvii comuniste în
Rusia, a început să ia măsuri şi să pregătească recreştinarea Rusiei şi
umplerea golurilor spirituale în toate colţurile lumii, pe unde focul
distrugător pustieşte pământul.
Astfel, la Roma, Sfântul Părinte, încă de atunci, a înfiinţat o academie de
preoţi şi călugări ce formează armata albă a Papei şi care stau gata, după
Sfîntul Război viitor, să înceapă opera lor misionară.
Papa şi-a luat angajamentul faţă de guvernele din: Statele Unite, Franţa,
Anglia, Spania, America Latină că, până la declanşarea războiului, pe toate
căile de propagandă să ţină trează lupta anticomunistă, sprijinind şi
alimentând, prin toţi preoţii catolici aflaţi prin toate colţurile
pământului.
Papa a declarat că adevăratul Război Sfânt este războiul viitor, care va
distruge comunismul.
După acest război, armata lui albă va realiza recreştinarea lumii şi unirea
tuturor bisericilor”10, declara cardinalul Montini arhiepiscopului Victor
–Vasile Leu.
Montini, un prieten şi protector al românilor catolici, i-a reproşat
interlocutorului său că din comportarea episcopilor români ortodocşi faţă de
episcopii, preoţii greco-catolici şi catolici şi faţă de credincioşii
catolici nu se întrezăreşte nici cea mai mică preocupare sau măcar dorinţă
de apropiere etc.
La obiecţiile aduse, arhiepiscopul exilului i-a răspuns că:
- Acestea nu sunt acţiuni ale Bisericii, ci ale unor personalităţi
interesate.
Biserica, în frunte cu mine, ia atitudine publică împotriva comunismului şi
intervenţa mea în legătură cu certurile dintre ortodocşi şi catolici este
tocmai pentru a stăvili aceste discuţii între creştini şi a-i uni împotriva
comunismului”.
De fapt, nu numai Arhiepiscopul exilului, la vremea respectivă, împărtăşea
această opinie cu privire la trecerea forţată a Bisericii Unite Române la
BOR, ci şi alţi ierarhi ortodocşi, după cum îşi va aminti, după jumătate de
veac, mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu:
“- Hristos ne-a chemat să fim Una, nu în felul cum s-a făcut ”unirea”, aşa
zisa “unire”, din toamna anului 1948 şi din 1949.
Ca ortodox, fără să vorbesc în numele tuturor ortodocşilor, vreau să
mărturisesc că ştiu şi ştiu şi cei care au trăit momentul acela, cum s-a
procedat atunci…
Ştiu prea bine, ştiu mai bine decât noi, cei care am înfruntat închisorile,
ştiu cum a fost “unirea” de atunci.
Sigur că se poate vorbi despre analogii între ce s-a întâmplat în 1700 şi ce
s-a petrecut ulterior, dar nu putem să ne întoarcem, mereu, cu sute de ani
înapoi, pentru că nici viaţa nu se poate întoarce înapoi; viaţa merge
înainte”10a.
După discuţiile cu Montini, arhiepiscopul a mers la Florenţa pentru a se
întâlni cu regele Mihai şi cu regina Mamă Elena pentru a le aduce la
cunoştinţă cele discutate la Vatican. Apoi, a plecat la Milano, pentru a
rezolva cazul a doi refugiaţi opriţi să plece în Australia.
În Anglia, vizita prelatului ortodox la Vatican a stârnit îngrijorare în
rândul reprezentanţilor Bisericii Anglicane, încât arhiepiscopul exilului a
trebuit să dea multe explicaţii lui Oadams şi altora, asupra celor discutate
cu ministrul de externe, Montini.
Eficienţa luptei împotriva imperialismului sovietic şi a expansionismului
Bisericii Ortodoxe Moscovite, a alarmat Cremlinul.
Arhiepiscopul Victor s-a ridicat împotriva antihristului din Răsărit,
împotriva terorii din România, împotriva tendinţelor de rusificare a
românilor, împotriva intenţiei de permanentizare a dezmembrării teritoriului
României Mari, de a transforma o parte din ţară într-o republică unională
sovietică, aşa cum se stabilise la Moscova, de către congresul al V-le al
P.C.R. etc. etc.
El a polarizat, astfel, nădejdile celor de acasă, care au aşteptat, aproape
o jumătate de veac, debarcarea anglo-americanilor în Balcani.
Arhiepiscopul românilor răspândiţi de la Gibraltar la Marea Roşie, era un
pericol important pentru politica externă a Moscovei şi cea internă a R. P.
R., deoarece predicile sale mergeau la sufletul majorităţii oamenilor ce-l
ascultau.
Acţiunile întreprinse de el au avut eficienţă maximă în mai toate cazurile.
În scurt timp, arhiepiscopul exilului a reuşit să desconspire şi să
neutralizeze multe din planurile imperialiste sovietice, să pună în gardă pe
politicienii şi pe prelaţii din Lumea Liberă.
Contribuţia la lichidarea războiului civil din Grecia
La plecarea arhiepiscopului Victor spre câmpiile Eladei, pentru a continua
documentarea în vederea susţinerii lucrării sale de doctorat, Oadams i-a dat
o scrisoare de recomandare către un profesor grec, specialist în teologie şi
o alta către generalul Ţiganis, şeful postului de radiodifuziune, [care i-a
semnalat prezenţa în Grecia, pe calea undelor herţiene], şi i-a atras
atenţia să nu se amestece în conflictele interne, acute, din această ţară.
Înainte de a ajunge în Grecia, arhiepiscopul Victor a făcut un popas la
Roma, pentru a pune la cale o acţiune secretă, de care Oadams nu trebuia să
afle.
În aeroportul din Atena a fost aşteptat de o suită întreagă de români
refugiaţi, între care se numărau: Arion, fost ministru monarhic la Atena,
Ştefan Bezi, preşedintele Comitetului refugiaţilor români, însoţiţi de mai
mulţi refugiaţi, care l-au condos, la un hotel din centrul oraşului.
Cu arhiepiscopul Greciei, Spiridon, a avut o întrevedere îndelungă şi
cordială, deoarece acesta trăise, o vreme, în România şi era la fel de bine
informat despre situaţia ortodoxismului de la porţile orientului ca şi
arhiepiscopul exilului.
Spiridon l-a recunoscut pe arhiepiscopul Victor ca fiind singurul
reprezentant legal al Bisericii Ortodoxe Române, şi i-a comunicat că Sinodul
Bisricii Ortodoxe din Grecia a rupt relaţiile canonice cu Sinodul şi
Patriarhia din R.P.R. după expulzarea, din Bucureşti, în 1946, a preotului
Constantin E. Moraitakis, Arhon Mare Prezbiter al Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol şi că nu recunoaşte ca legal pe actualul patriarh Justinian
Marina.
Arhiepiscopul Spiridon, între altele, i-a mărturisit oaspetelui venit de la
Londra, că “este foarte fericit că are prilejul să salute, prin persoana sa,
pe adevăratul şi singurul reprezentant al Bisericii Române, care are girul
şi ocrotirea Bisericii Anglicane”.
Aceeaşi recunoaştere a primit-o arhiepis-copul Victor şi din partea altor
conducători ai Bisericii Creştine de pe mapamond, cum ar fi cea a
patriarhului Ierusalimului, unde intenţiona să-şi stabilească reşedinţa
episcopală.
Obiectivul vizitei oficiale întreprinsă în capitala vechii Elade a
cercetătorului teolog şi a diplomatului roman, urmărea completarea
documentării în legătură cu câteva probleme ridicate de teza sa de doctorat,
cu subiectul Război şi pace, pe care urma să o susţină la Paris, în luna
iunie, dar, cum îi era obiceiul, nu a neglijat nici cercetarea stării
conflictuale dintre macedoromâni şi autorităţile elene.
Cerându-i permisiunea de a cerceta Biblioteca mănăstirii Atos, arhiepiscopul
Spiridon i-a dat un delegat, care să-l însoţească şi să-i faciliteze accesul
la documentele căutate în bibliotecile din Grecia.
Împreună cu acest delegate, a cercetat hrisoave aflate în Biblioteca
Facultăţii de Teologie, din Atena şi apoi, după două zile, a plecat spre
Salonic.
Ajungând la Sfântul Munte Atos, a fost cazat la mânăstirea românească
Protron, unde a întâlnit călugări refugiaţi din toate ţările ocupate de
bolşevici, români, ruşi bulgari, unguri, care o duceau foarte rău cu
alimentaţia.
Încheind munca de documentare de la Muntele Atos, a plecat la Atena cu
vaporul.
Ajuns în capitala Greciei, arhiepiscopul Victor a dat un interviu
ziariştilor eleni, ce avea ca subiect Biserica Românească din prezent şi
trecut şi cuprindea toate informaţiile primite recent din România, pe care
l-a încheiat cu lansarea unui apel către grecii şi românii refugiaţi,
îndemnându-i să se unească în luptă contra singurului lor duşman,
comunismul.
La o emisiune a postului de radio Atena, arhiepiscopul Victor a reluat
problemele prezentate gazetarilor şi a încheiat cu acelaşi apel.
Conform înţelegerii avute cu arhiepiscopul Spiridon, înainte de a pleca, s-a
abătut pe la el spre a-i mulţumi pentru bunăvoinţa şi sprijinul ce i l-a
acordat.
Cu această ocazie, prudent, pentru a nu indispune pe Oadams, i-a comunicat
suferinţele românilor ce locuiesc în Grecia şi l-a rugat să intervină spre a
fi eliberaţi din închisoare patru preoţi ortodocşi români.
Ariepiscopul Spiridon “s-a arătat foarte surprins şi voia să mă convingă că
el nu ştie nimic despre aceasta şi a promis că va face tot ceea ce va putea
şi, totodată, m-a rugat să nu vorbesc şi prin alte ţări, pe unde trec,
pentru a nu arăta politica reală a regimului monarhist din Grecia”, îşi
amintea musafirul arhiepiscopului elen.
*
Politica Uniunii Sovietice de cucerire a lumii prin forţă, subversiune,
crimă şi minciună, avea un plan global ce se desfăşura pe etape şi pe zone
geopolitice.
Mai întâi, voia să transforme Europa într-o confederaţie unională, după care
urma să se continuie cu subordonarea regiunilor mai înapoiate ale lumii şi,
în faza finală a Revoluţiei Proletare, izbânda secerei şi ciocanului pe
Terra.
Încercările de extindere a revoluţiei socialiste mondiale s-au materializat
prin alimentarea cu bani, armament şi revoluţionari de profesie a
războaielor civile din Spania sau Grecia, prin întreţinerea focarelor de
instabilitate în Asia, Africa, America etc. etc.
Sechelele şi rezultatele acestei politici se mai văd şi acum în Coreea de
Nord sau Cuba.
Generalul Marcos, agent al sovieticilor, exploatând neînţelegerile dintre
autorităţile statului elen şi minoritatea macedoromână şi profitând de
faptul că reprezentanţii luptei seculare a macedoromânilor se refugiaseră în
străinătate, [Hagigogu, cu numele conspirativ Hristu, evadase dintr-o
închisoare grecească şi se adăpostise la Smirna, în Turcia, iar Constantin
Papanace, la Roma, în Italia], omul sovieticilor a atras simpatia
localnicilor prin promisiuni ademenitoare, a reorganizat şi reînarmat pe
tinerii naţionalişti din munţii Macedoniei şi i-a pus să lupte pentru
dărmarea capitalismului şi instaurarea socialismului de tip sovietic în
numele unei “Grecii Libere”.
După înfrângerile suferite de unităţile militare ale generalului Marcos,
ce-şi aveau cartierul general în munţii Granus, numai armata, din munţii
Pindului, mai rezista ca un nucleu dur al rezistenţei comuniştilor,
deoarece, pe lângă aprovizionările externe, luptătorii ei erau susţinuţi cu
oameni, alimente şi informaţii de localnicii macedoromâni.
Înainte de a pleca în Grecia, arhiepiscopul exilului a făcut o escală la
Roma pentru a se întâlni cu Papanace. Cu această ocazie cei doi au pus la
cale o acţiune rapidă, de mână forte, pentru a lămuri pe aromânii din Grecia
să nu mai sprijine pe generalul Marcos.
Ei au organizat şi executat o suită de acţiuni diplomatice care, în cele din
urmă, au dus la lichidarea încercărilor Moscovei de a-şi extinde zona de
influenţă.
Constantin Papanace, deşi nu renunţase la cauza pentru care luptau
conaţionalii săi, a conceput, în dialectul macedo-român şi a semnat, o
proclamaţie către locuitorii din munţii Pindului, în care, printre altele,
se scria:
“Astăzi însă, ne aflăm în faţa unei probleme excepţionale când
neînţelegerile locale, dintre greci şi aromâni, trebuiesc suspendate
pentru un timp şi trebuieşte făcut un front comun celui mai mare inamic
comun, atât a grecilor cât şi a aromânilor, comunismul”11.
Arhiepiscopul Victor, deşi primise consemn de la Oadams, delegatul
anglicanilor în Consiliului Ecumenic, să nu se amestece în luptele interne
din Grecia, a plecat la Smirna, în Turcia şi în urma unei discuţii
îndelungate, l-a convins pe Hagigogu, ca alături de autograful
arhiepiscopului român, să semneze această proclamaţie cu ambele nume.
La întoarcerea din Grecia, declaraţia a fost înmânată lui Constantin
Papanace, care a multiplicat-o şi a răspândit-o în toate satele din munţii
Pindului.
“Rezultatul a fost că majoritatea aromânilor care simpatizau cu trupele lui
Marcos l-au părăsit şi dându-şi seama că luptă pentru duşmanul lor comun,
comunismul, şi-au schimbat atitudinea.
Un mare număr din partizani au fost trădaţi şi predaţi armatelor monarhiste
greceşti, iar ceilalţi, nemai având ajutorul şi cooperarea aromânilor din
acea regiune, s-au refugiat în Macedonia jugoslavă Marcos însă a plecat în
Uniunea Sovietică, iar o parte din ajutoarele sale au primit azil politic în
R. P. R.
Astfel, ultimul nucleu armat al mişcării comuniste din Grecia a fost
lichidat şi prin contribuţia mea”12, declara cu satisfacţie arhiepiscopul
exilului, anchetatorului Securităţii.
Conflictul cu anglicanii
În acest interval de timp, Iliescu, Gâldău şi Devis, secretarul
arhiepiscopiei ortodoxe cu sediul la Londra, îl cautau cu telegrame, pentru
a veni urgent la Londra.
Sosit la sediu, Gâldău i-a comunicat că Oadams şi superiorii lui sunt
foarte intrigaţi de tratativele sale cu Montini şi i-a propus să declanşeze
o acţiune de unificare a bisericii ortodoxe cu biserica anglicană, ceea ce
arhiepiscopul Victor a refuzat.
Ca urmare, s-a făcut un consiliu parohial, în care preotul anglican Florian
Gâldău, cu o parte din refugiaţii români, au declarat că vor ieşi de sub
ascultarea arhiepiscopului Victor şi vor trece sub ascultarea episcopului
Trifa, din S.U.A.
În cele din urmă, preotul Gâldău va deveni parohul bisericii românilor din
New York, de unde, prin intermediul postului de radio Vocea Americii, a
continuat să combată comunismul şi situaţia precară din R. P. R.
După vizita făcută în Grecia şi informaţiile primite de Biserica Anglicană,
cu tot menajamentul, i s-a reproşat arhiepiscopului Victor, că nu a ascultat
de sfatul dat la plecare, că s-a amestecat în problemele interne ale
Greciei, luând partea aromânilor etc.
Cu acest prilej, Oadams, pentru prima oară i-a comunicat ferm că “pe viitor,
dacă se mai întâmplă un astfel de caz, trebuie să mă gândesc bine la ceea ce
fac şi să aleg una din două, ori colaborare loială şi exactă cu politica
engleză, ori activitate independentă de politică bisericească românească din
exil, care însă nu va avea nimic comun cu Biserica Anglicană sau cu politica
generală anglicană, îşi amintea arhiepiscopul.
Văzând, că pentru prima dată se încearcă ca, în mod oficial şi concret, să
mi se îngrădească drepturile şi activitatea mea episcopală, am luat şi eu,
pentru prima dată, în mod oficial şi concret, poziţie de adevărat misionar
creştin şi refugiat român.
I-am arătat lui Oadams că eu înţeleg să fiu recunoscător pentru tot ce a
făcut Biserica Anglicană, atât pentru mine personal, cât şi pentru Biserica
Română din exil, dar, înainte de toate, la alegerea şi sfinţirea mea ca
episcop, am depus un jurământ, acela că voi sluji, cu timp şi fără timp şi
înaintea oricărei alte acţiuni, numai pe Hristos şi duhul neamului românesc.
În consecinţă, cu toată părerea de rău, ţin să aduc la cunoştiinţă,
indiferent care vor fi urmările şi mijloacele mele personale, eu nu mă voi
îndepărta de jurământul depus”7.
Îndată după confruntare, arhiepiscopul a povestit cele întâmplate lui Bercu
Bişof şi episcopului Sava, care i-au dat dreptate.
În urma aceste confruntări, Oadams şi preşedintele Comitetului românilor din
Anglia au încercat să atenueze efectele conflictului declanşat.
Maiorul Iliescu, pretextând că sărbătoreşte succesul ştiinţific opţinut la
Universitatea din Paris a arhiepiscopului Victor marcat de luarea
doctoratului în teologie, a organizat o agapă, la care l-a invitat şi pe
Oadams.
Cu această ocazie Oadams a ţinut să-l felicite, rostind cuvinte calde,
prietenoase, la care cel vizat a răspuns pe acelaşi ton.
După ce preotul Florian Gâldău, cu o parte din enoriaşi a trecut la Biserica
anglicano-română, Oadams i-a cerut arhiepiscopului Victor să facă acelaşi
lucru.
Ajuns într-un asemenea impas, Arhiepiscopul exilului Victor Vasile Leu s-a
consultat: cu Consiliul parohial al episcopiei [alcătuit din: maiorul
Iliescu, avocatul Mihai Răutu, Bercu, Bischof, C. Papanace, Stelian Popescu,
Radu Bossy, maiorul Croitorul, colonelul Neferu, inginerul Traian Niţescu,
avocatul Nicolae Baciu, Gogu Constantinescu], cu regele Carol al II-lea şi
regele Mihai I şi cu preoţii de pe continent, pentru a vedea ce e de făcut
în viitor.
Pentru a vedea care este opinia parohilor ortodocşi, Arhiepiscopul a plecat
de la Londra în Germania Occidentală, Austria, Italia, Franţa, Turcia pentru
a sta de vorbă cu preoţii românilor refugiaţi dacă vor rămâne alături de el
sau dacă vor trece de partea preotului Florian Gâldău, la Biserica
anglicano-română.
După ruptura, produsă la 1 februarie 1951, cu Consiliul Anglican,
arhiepiscopul Victor şi o parte din preoţii săi au rămas fără salarii.
Mergând la Carol al II-lea şi expunându-i situaţia în care se afla, fostul
rege al României a luat asupra sa întregul buget al episcopiei ortodoxe
române din exil.
După turneul documentar făcut pe continent, arhiepiscopul Victor s-a
reîntors la Londra.
Aci, în timpul unei consfătuiri avute cu membrii Consiliului eparhial
ortodox londonez, arhiepiscopul românilor exilaţi le-a adus la cunoştinţă
că, în urma consultărilor avute pe continent, a hotărât să mute sediul
Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat, deocamdată, de la Londra, la Paris.
În acest sent arhiepiscopul exilului românesc a făcut câte o adresă
oficială către Oadams şi către Arhiepiscopul Londrei, prin care-i informa că
interesele Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi
Orientul Apropiat cer, ca reşedinţa arhiepiscopală să fie mutată de la
Londra la Paris, le mulţumea pentru ajutorul dat pe toată perioada şederii
sale în capitala Marii Britanii şi altele.
Ajuns la Paris, a lăsat bagajele şi toată arhiva arhiepiscopiei la locuinţa
unui membru al Consiliului Episcopal, Mihai Răutu şi, după o săptămână de
căutări, cu sprijinul financiar al fostului rege al României, arhiepiscopul
exilului s-a instalat într-un imobil, de două camere, de pe Bulevardul St.
Michel, lângă Sena.
O încăpere servea ca birou al arhiepiscopiei şi avea ca director al
cancelariei pe avocatul Nicu Baciu, iar ce a de a doua a devenit locuinţă
particulară a arhipăstorului românilor fugari.
În continuare, a făcut mai multe vizite de lucru pe la parohiile din Europa
continentală, cu care ocazie a informat pe parohii bisericiilor ortodoxe în
legătură cu cele discutate cu regele Carol al II-lea, care asigura întreg
bugetul Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi
Orientul Apropiat.
Directorul cancelariei, avocatul Nicu Baciu, avea sarcina de a rezolva
corespondenţa şi de a centraliza rapoartele religioase şi informative făcute
de preoţi, la cererea lui Carol al II-lea.
Fostul rege folosea informaţiile primite, de la fugarii nou veniţi în Lumea
Liberă, la ceaiurile diplomatice, în faţa diverselor personalităţi politice
şi a ambasadorilor din ţările capitaliste, ce se desfăşurau, lunar, la
castelul său din Estoryl, Portugalia.
Astfel, Carol al II-lea voia să arate oaspeţilor străini că ţine legătura cu
România şi e bine informat de ce se petrece acolo şi, totodată, să
demonstreze neadevărurile răspândite de Direcţia de Dezinformare a
Securităţii prin diverse modalităţi şi canale de răspândire a minciunilor pe
care le-am auzit în perioada comunistă.
Mutându-şi reşedinţa episcopală la Paris, activitatea sa s-a desfăşurat, cu
precădere, în Europa Apuseană şi Orientul Apropiat şi mai puţin în Marea
Britanie.
NOTE
7. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001,
p.155.
8. Ibidem, p. 130-131 şi 156.
9. Ibidem, p. 132.
10. Ibidem, p. 137-138.
10a. Discursul mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu la înscăunarea PSS
Alexandru Mesian, în catedrala Lugojului, la 5 mai 1996, în Cezare Alsati,
În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Centru
de Studii Transilvania, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998, p.
215.
11.Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.
124 şi 137-138.
12. Ibidem, p. 9.
