Vocáție

În eseul scris la 25 de ani despre opera lui Proust, Beckett îşi proiectează propriul stil: “Cel mai reuşit experiment de evocare nu poate proiecta decât ecoul unei senzaţii trecute, căci, fiind un act de intelecţie, e condiţionat de prejudecăţile inteligenţei care abstrage dintr-o senzaţie dată orice cuvânt sau gest, sunet sau parfum care nu intră în schema enigmatică a unui concept, socotindu-le ilogice şi nesemnificative, nişte intruşi discordanţi şi frivoli. Dar esenţa oricărei noi experienţe rezidă tocmai din acest element misterios pe care mintea veşnic trează îl va respinge drept anacronism. El este axul în jurul căruia pivotează senzaţia, centrul de greutate al coerenţei sale. De aceea, oricâtă manipulare ar pune în joc, voinţa nu reuşeşte să reconstituie în integritatea ei o impresie pe care ea însăşi a denaturat-o- aşa zicând- până la incoerenţă. Dacă însă, din întâmplare şi în condiţii favorabile( o relaxare a obişnuinţelor de gândire ale subiectului şi o reducere a razei de acţiune a memoriei sale, o scădere generală a încordării conştiintei ca urmare a unui moment de descurajare extremă), dacă printr-o analogie miraculoasă ceea ce a rămas întipărit dintr-o senzaţie trecută revine sub chipul unui stimul nemijlocit care poate fi instinctiv identificat de subiect cu modelul reduplicării (a cărui puritate integrală s-a păstrat fiindcă a fost uitat) - atunci senzaţia trecută, în integralitatea ei, nu ecoul şi nici copia ei ci senzaţia însăşi, anihilând toate restricţiile spaţiale şi temporale, năvăleşte şi inundă subiectul cu întreagă frumuseţe a armoniei sale fără greş. Astfel sunetul produs de o linguriţă pe o farfurie este în chip subconştient asimilat de narator cu sunetul ciocanului izbit în roată de către mecanicul unui tren oprit într-o pădure, un sunet pe care voinţa lui îl respinsese drept străin de acţiunea sa imediată. Un act de percepţie subconştient şi dezinteresat a redus însă obiectul -pădurea -la echivalentul lui imaterial şi lesne asimilabil; iar amintirea acelui pur act de cogniţie n-a fost doar asociată cu respectivul sunet de ciocan izbit în roată, ci concentrată în jurul lui. Ca de obicei, modul verbului nu are importanţă. Punctul de plecare al expunerii proustiene nu este aglomerarea cristalină ci miezul ei -ceea ce s-a cristalizat deja. Experienţa cea mai trivială -spune el de fapt - e incustrata cu elemente logic nelegate de ea şi respinse ca atare de inteligenţa noastră: ea se află închisă într-un vas plin cu un anume parfum şi o anume culoare şi ridicat la o anume temperatură. Vasele sunt suspendate de-a lungul crestei anilor noştri şi nefiind accesibile memoriei noastre inteligente, sunt într-un sens imune, puritatea aerului pe care-l conţin le e garantată de uitare, fiecare e ţinut la distanţa proprie, la momentul propriu .// Pentru Proust, ca şi pentru pictor, stilul e mai mult o problemă de viziune decât de tehnică. El nu împărtăşeşte superstiţia potrivit căreia forma nu reprezintă nimic iar conţinutul totul, nici aceea potrivit căreia capodopera literară ideală nu poate fi comunicată decât printr-o serie de propoziţii absolute şi monosilabice. Pentru Proust calitatea limbajului e mai importantă decât orice sistem etic sau estetic. Într-adevăr, el nu face nici o încercare de a disocia forma de conţinut. Una este concretizarea celuilalt, revelarea unui univers. Universul lui Proust este exprimat metaforic de artizan fiindcă este surprins metaforic de artist: expresie indirectă şi comparativă a percepţiei indirecte şi comparative. Echivalentul retoric al realităţii proustiene este figura lanţului de metafore”