"Toată copilăria şi adolescenţa m-a chinuit jena neputinţei de a trăi: importante erau cărţile, sălile de cinematograf, o frază, o privire, un sunet alb pierdut în culori de poză veche, aceea era viaţa reală şi adevărată. Resimţeam asta în faţa celorlalţi ca pe un şancru în obraz, ca pe un stigmat de inferioritate definitivă, care trebuia ascuns cu grijă. Din prima clipă în care ne-am întâlnit, Iosif Sava mi-a luat această spaimă cu mâna. Lângă el, nu te mai simţeai un bezmetic, un vânător de cai verzi, un poet în cel mai rău şi de dispreţ sens al cuvântului. Lângă el, în spaţiul fermecat al Seratei, părea foarte firesc să atârni totul de o frază, de o privire, de un sunet alb pierdut în culori de poză veche. Lângă el, o carte de acum un veac devenea mult mai importantă şi actuală decât ştirile zilei, muzica, religia, arta păreau la fel de fierbinţi ca programul de privatizare. Şi oricât de tăioasă ar fi fost o controversă, nu lăsa niciodată ura să-şi facă loc în Serata sa: finalul însemna întotdeauna întoarcerea într-un amfiteatru senin de Grecie veche. Iosif Sava a fost singurul care, în aceşti ani ai politicii, negoţului şi tâlhăriei, a oferit omului de cultură un refugiu pentru demnitate. S-a opus cu toată fiinţa lui căruntă şi distinsă asaltului mârlăniei, pragmatismului feroce, ignoranţei mulţumite de sine, rânjetului dizolvant, kitschului dezlănţuit, divertismentului cretin."...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu