Vitalismul

• Logistică, fenomenologie şi existenţialism. Vitalismul şi nuanţa trăiristă.
• Toate aceste tendinţe (respectiv: etica kantiană, psihologismul şi logicismul) au fost criticate riguros de Max Scheler, fenomenologul care a dezvoltat o axiologie realistă, de Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei, şi de Kurt Gödel, reprezentantul par excellence al logicisticii (logica matematică). Aproape simultan, dezvoltările fizicii moderne subliniau implicit inaplicabilitatea unora dintre categoriile kantiene la datele experimentale şi inadecvarea formelor ideale ale percepţiei la universul fizicii moderne, care a constituit în forma sa iniţială, newtoniană, modelul teoriei kantiene. Cea mai remarcabilă dezvoltare a vitalismului şi-a găsit expresia în scrierile lui Henri Bergson, unul dintre puţinii filozofi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură care nu au practicat deloc beletristica. Încă o dezvoltare relevantă, foarte eclectică, venind din direcţia unui neokantianism subtil cu nuanţe vitaliste este filozofia lui Georg Simmel.
  

În România reacţia vitalistă a fost iniţiată de Pârvan, continuată apoi de trăirismul lui Nae Ionescu, o formă de organicism vitalist cu nuanţe ortodoxe, apoi de lirismul lui Cioran şi experienţialismul generaţiei lui Eliade (toţi aceştia fiind influenţaţi la rândul lor de vitalismul lui Gide, de istoricismul lui Spengler, de iraţionalismul lui Klages, şi de antiraţionalismul lui Şestov). Alt filozof existenţialist cu nuanţe vitaliste, originar din România, influenţat ca şi Cioran de Şestov este Benjamin Fondane (Fundoianu). În aceaşi perioadă interbelică Martin Heidegger a iniţiat o dezvoltare neaşteptată a fenomenologiei, cu tentă existenţialistă. În ţară, tendinţa tipic modernă a fost bine reprezentată de neojunimism, iar o concepţie inedită prin caracterul său riguros şi sistematic, cu influenţe deopotrivă kantiene şi vitaliste, dar şi delimitări explicite de exagerările respective este filozofia lui Lucian Blaga, care propune în Trilogia culturii ideea unui inconştient stilistic, hibrid, dinamic structurat. Influenţele evidente în cadrul filozofiei nuanţelor merg de la Bergson şi Simmel până la Cioran, Nae Ionescu şi Blaga – singura menţionată explicit de Ţuţea ca atare fiind concepţia lui Simmel.