"Există un „model“ politic care se defineşte exact prin aceea că întreţine o criză sistematică a autenticităţii: dictatura. Dictatura condamnă individul la schizofrenie cotidiană. Datorită ei, ajungi să fii prezent trupeşte, împotriva voinţei tale, în locuri şi situaţii la care nici mintea, nici inima nu consimt să fie prezente (şedinţe, manifestaţii, „adunări spontane“ etc.). Datorită ei, eşti pus în situaţia să spui lucruri pe care nu le crezi, să fii, formal, de acord cu idei care nu te conving, să te declari „emoţionat“ de lucruri care te lasă rece sau chiar te scandalizează. Dictatura e o şcoală a duplicităţii. Ea substituie discernămîntul prin teamă, te obligă să ai limbaj dublu, să-ţi educi copiii în aşa fel încît, de mici, să deosebească, prudent, între adevărul de-acasă şi cel din afara casei. Dictatura încurajează deprinderea de a minţi, de a te preface, de a-ţi cenzura spontaneitatea. Dictatura schimonoseşte, în noi, omul întreg. Cei care, la un moment dat, nemaiputînd trăi divizaţi, nemaiputînd accepta să fie exilaţi în afara lor înşile, nemaisuferind să-şi multiplice chipul pînă la disoluţie, decid să iasă din rînd pentru a se regăsi, sînt numiţi, cu un termen oarecum pretenţios, „disidenţi“. Pretenţios, pentru că pare să indice, în primul rînd, un dezacord politic, ideologic, moral. De fapt, în joc e stricta nevoie de a reveni la autenticitate, nevoia de a recupera omul întreg, după ce, ani de-a rîndul, el a fost sacrificat prin teroare, căzut „sub vremi“, dislocat, uitat. Disidenţa este însă o soluţie individuală."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu