“Adevărul rememorat este inventat literar printr un procedeu numit „autoficţionalizare“, noţiune împrumutată de la Georges Arthur Goldschmidt [6]. Punctul său de plecare este încredinţarea că descrierea celor trăite are nevoie de destrucţia percepţiei iniţiale şi reinventarea lucrului trăit prin limbaj: „Cele întâmplate cu adevărat se manifestă insistent ca fenomen periferic căruia îi administrezi prin cuvinte un şoc după altul. Când a devenit de nerecunoscut pentru sine însuşi, înseamnă că a revenit în centru. Trebuie, mai întâi, să demolezi suficienţa de sine a lucrului trăit pentru a scrie despre el – s-o coteşti din orice stradă reală într-una inventată, fiindcă numai aceasta îi poate semăna din nou“ [7]. Sub presiunea trăitului (de cele mai multe ori a terorii), amintirea este transportată în literatură printr o mutaţie fantomatică, la capătul căreia reîntâlneşte, totuşi, realitatea. Scrisul rămâne la Herta Müller mereu pendulatoriu: se arcuieşte spre invenţie când întâlneşte realul şi face ca din plăsmuirea literară să ne privească realul esenţializat. Resorturile stilistice ale acestei dinamici ţin de metaforizarea amplă a prozei: răsturnarea perspectivei curente, o gândire ideogramatică ce arestează elemente disparate ale realului şi stabileşte contiguităţi surprinzătoare (ochiul ca organ omnipenetrant al puterii se mută în jarul unei ţigări, în albul dinţilor, ba chiar într un glonte). Totul este înveşmântat într-o sintaxă cu cadenţa scurtă, paratactică, laconică, ce sugerează un discurs gâfâit, fragmentat de o teroare ubicuă. “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu